De ce Catalonia nu merită să fie independentă

Cu câțiva ani în urmă, cu ocazia unei mari conferințe de științe politice desfășurată în Spania, am închiriat timp de o săptămână, împreună cu câțiva colegi americani, o casă  chiar în inima Cataloniei, lângă Ripol. Aceasta s-a dovedit a fi un castel medieval ce avea inclusiv o capelă, restaurată recent cu devotament de către gazdele noastre. Chiar atunci se desfășura Campionatul Mondial de fotbal, pe care Spania avea să-l câștige. Deși nu eram fani de fotbal,  am felicitat gazdele noastre pentru succesul echipei naționale. S-au simțit profund jigniți: un succes al Spaniei, ne-au spus, înseamnă, pentru catalani, opusul. Pe jucătorii catalani din echipa națională spaniolă îi vedeau ca oportuniști, dacă nu chiar trădători.

După Brexit, resentimentul naționalist al regiunilor pare a fi următorul pericol pentru UE. Catalonia este una dintre regiunile care a profitat cel mai mult de pe urma programelor de coeziune ale UE pe parcursul dezvoltării sale. Deși între timp a ajuns foarte dezvoltată, în perioada 2007-2013 Catalonia era încă eligibilă pentru 1,4 miliarde de euro. Spania, unul dintre puținele exemple de succes când vine vorba de echilibrarea fiscală post-criza monedei euro, este acum destabilizată complet de proclamarea unilaterală a independenței Cataloniei, survenită în urma unui referendum neconstituțional, cu o prezentare sub 50 la sută. Întregul set de argumente al naționaliștilor catalani pentru independența lor ar putea fi aplicat aproape oriunde în Europa. Dacă asta e acceptabil pentru Catalonia, conceptul european de “integrare” devine lipsit de sens. Prin urmare, o scurtă trecere în revistă a acestor argumente, din partea unui specialist în naționalism (deși sunt ani de cînd nu m-am mai ocupat, sperînd că subiectul e depășit în Europa), merită poate făcută.

În primul rând, argumentul catalan pentru dreptul la un viitor separat de restul Spaniei este fundamentat în istoria și identitatea lor diferite de cele ale castilienilor. Însă, ca și în cazul Germaniei, Italiei, Franței, Belgiei, Regatului Unit al Marii Britanii, ca să nu mai vorbim de Polonia și România, Spania este rezultatul unirii a diferite regiuni, state sau părți de state, ce au optat, într-un moment istoric când granițele au fost puse sub semnul întrebării – ca 1918, 1945, 1989-1990 – să își unească destinele în state multinaționale moderne. O parte au optat pentru state unitare, altele pentru un model federal, dar niciunde în Europa nu a fost ales un model bazat pe identități colective, în care regiunile sunt constituite în baza unei etnii specifice. Unele state ale UE au arătat mai mult respect pentru instituțiile tradiționale dezvoltate organic (cum este cazul Germaniei), altele mai puțin (ca în Italia), dar nimeni nu a fost suficient de imprudent  încât să decidă a consacra un caracter etnic regiunilor UE, a căror origine este în ordinea politică feudală care a precedat nașterea națiunilor moderne (adică în ducate, episcopate, orașe medievale, unele orațe hanseatice ca Bremen și Hamburg au și azi constituții proprii și statut de regiuni, la fel celebra Isle of Man). Excepția, desigur, a fost Regatul Iugoslav format în 1918, numit oficial “Regatul sârbilor, croaților și slovenilor”. În ciuda transformărilor sale istorice (monarhie, comunism, postcomunism), e exact persistența acestui caracter etnic care a condus la sfârșitul tragic al Regatului Iugoslav.

Citiți continuarea pe romaniacurata.ro.