Avocat: Din punct de vedere juridic, este absurdă şi neclară învinuirea lui Chiril Lucinschi

Urmare a analizei acestui caz, încă o dată m-am convins, cât de mult practica de urmărire penala alunecă de la standardele internaţionale, de la spiritul şi litera legii, în particular, cum se aplică legea şi ideea combaterii spălării banilor, ca şi fenomen şi faptă prejudiciabilă.

Cu regret constat ca, „spălarea banilor” a devenit o componenţă de „serviciu”, pentru a crea impresia că noi suntem mai catolici ca şi Papa, că „avem rezultate remarcabile”, înregistrăm şi „combatem” atâtea cazuri de spălare a banilor, câte probabil, nu a cunoscut istoria mondială. Mai este şi o altă latură, „spălarea banilor” devine colacul de „salvare” a cauzelor penale, pornite vădit ilegal şi abuziv, doar judecătorii nu îndrăznesc să se eschiveze de la curmarea fenomenului, cu atât mai mult, să achite persoanele pe care procurorii, fără probe, doar consideră că sunt implicate în aceste pretinse infracţiuni, astfel încât nimeni nu mai intră în esenţă.
Practica demonstrează că procurorii abuzează şi vădit exagerat califică nişte fapte pasibile de răspunderea penală mult mai blândă, dându-le calitatea falsă de infracţiuni grave, deosebit sau chiar excepţional de grave, astfel încât să fie influenţate instanţele de judecată, implicând societatea în „condamnarea” cu vehemenţă a acestor pretinse fapte, şi să nu mai rămână loc pentru o eventuală achitare a acestora.

În paralel, maşina represivă acţionează asupra persoanei, care câteva luni, fiind arestat şi fiindu-i sugerat ca: „cum o să ceară procurorii aşa o să aplice instanţele”, şi cunoscând situaţia din justiţia naţională, având un risc major, arestatul, nu mai are de ales, decât să „recunoască vinovăţia” şi să meargă la diferite acorduri cu procurorii, în final să accepte o pedeapsă mai blândă, astfel se târguieşte sau se şantajează o sentinţă de condamnare ilegală, însă destul de blândă şi se aplică principiul „şi lupul sătul, şi oaia întreagă”.

Iată de ce procurorii insistă, iar instanţele aplică arestul în privinţa majorităţii absolute a persoanelor cercetate penal, adesea în lipsa evidentă a elementarelor fapte concrete, pretins a fi infracţionale, sau temeiuri legale, ca mai apoi prin şantaj, să se recunoască şi astfel să se constate o eventuală vinovăţie. Ca urmare, mulţi din ei, deşi sunt excepţii, dar de regulă sau mai cu seama cei cu „pufuşor pe botişor”, peste câteva luni, imediat după ce acceptă anumite acorduri, se liberează de sub arest, iar cei ce se opun, din contra, se menţin îndelungat, până nu vor fi „umiliţi” definitiv.

Totodată, cei ce acceptă acordurile cu procurorii, mai cu seama cei cu mare „pufuşor pe botişor” sunt folosiţi în a face declaraţii adesea chiar false şi ireale contra celora, care nu-şi recunosc vina, care pledează nevinovaţi, aşa se şantajează toate persoanele arestate cu mare tantaram…

Sunt deja cunoscute mai multe astfel de cazuri, iată de ce procurorii insistă ca toţi, la conveier să fie arestaţi şi aşa funcţionează în toi maşina represivă.

Drept exemplu sunt cazurile de corupţie, născute pe seama declaraţiilor anumitor „denunţători”, precum şi aşa numitele cazuri de crimă organizată, în care majoritatea pretinşilor figuranţi, care adesea nici nu se cunosc între ei, însă din start sunt trataţi ca şi membri ai „grupărilor şi organizaţiilor” criminale, majoritatea participa la „spălarea banilor”, au devenit ordinare cazurile exagerate de trafic de persoane.

Revenind la subiectul îngust, constat ca în multe cazuri, dacă persoanele au furat careva sume de bani, iar ulterior, tot ele, fie împreună şi cu alte persoane, au folosit banii sustraşi în procurarea unor bunuri, acestea sunt învinuite şi de sustragere, şi de „spălarea banilor”, ceea ce este un absurd din punct de vedere legal, atât şi sub aspectul practicii internaţionale.

Spre regret, partea acuzării, apoi şi instanţele naţionale au uitat de principiul legal care interzice interpretarea extensiv defavorabilă a legii penale şi de faptul ca art. 243 Cod penal este o norma specială, referitoare doar la bunurile „CREATE” prin comiterea infracţiunilor sau activităţii ilegale, pe când în majoritatea cauzelor legate de dobândirea sau comercializarea, fără o promisiune prealabilă, a bunurilor despre care se ştie că au fost obţinute pe cale criminală, există o normă specială, adică art. 199 Cod penal, conform căreia şi pot fi calificate pretinsele acţiuni, dacă persoana nu este implicată în activitatea infracţională principală, de OBŢINERE a bunurilor pe cale criminală. Dacă este implicat, calificarea trebuie să fie doar sustragerea acestor bunuri şi nici un fel de spălare.

Prima axioma, „spălarea banilor” în principiu înseamnă a da un caracter legal unor bunuri CREATE prin ilegalitate, nu obţinute sau sustrase de la cineva, ca urmare a unor ilegalităţi, ci CREATE direct prin infracţiune, or chiar şi etimiologia cuvântului înseamnă că se spală ceea ce este murdar…

A doua axioma consta în aceea, că dacă bunurile au fost obţinute de la cineva în mod fraudulos sau ilegal, ele oricum nu devin proprietate a dobânditorului, or de la fapte ilicite, cu atât mai mult criminale, nu se naşte dreptul de proprietate, ceea ce înseamnă ca bunul sustras, oricum rămâne a fi proprietate a celui de la care s-a sustras, chiar şi dacă aparent el se află în posesie străină.

Din aceste doua ipoteze rezultă a treia concluzie, că nici ipotetic nu pot fi „spălate” bunurile care sunt obţinute pe cale legală şi care doar temporar se află într-o posesie ilegală străină, adică a infractorului care i-a sustras. De altfel, proprietarul legal şi perpetum (până la înstrăinarea voită şi legală n.m.) al acestora, chiar s-ar supăra, cam de ce bunurile lui, care au o provenienţă absolut legală, fiind deposedat de ele prin infracţiune, ar putea constitui obiectul „spălării banilor”, doar ele oricum rămân a fi legale, fiind impasibil a fi spălate. În caz contrar, dacă ar fi bunuri ce în realitate ar putea fi cumva spălate, aceasta ar prezuma caracterul ilegal al creării şi necesitatea de confiscare a lor, nu de restituire către proprietar, ci confiscate.

Aşa că apare o prezumţie evidentă că învinuirea în „spălarea banilor” va fi legală şi poate avea loc doar atunci când, în realitate bunurile „spălate” urmează şi pot fi confiscate, când se exclude şi nu se aplică principiul restituirii lor către proprietar… Respectiv, în cazul sustragerii banilor, inclusiv de la BEM, Unibank şi Banca Socială, fie şi prin intermediul unor companii off-shor, această faptă oricum poate fi calificată doar ca sustragere, ca irosire, ca abuz de serviciu, însuşire, fie în cazul persoanelor ce nu au participat la comiterea infracţiunii principale şi acestea pot fi incriminate potrivit art. 199 Cod penal, însă nici cum nu şi de „spălare a acestor bani”, deoarece banii sustraşi, iar ulterior dobândiţi cu rea credinţă de alte persoane, oricum au caracter legal, proprietarul lor fiind în continuare băncile comerciale, respectiv BEM, Unibank sau Banca Socială, chiar şi dacă temporar ele se află ilegal pe conturile unor companii off-shor.

Este necesar ca procurorii, judecătorii şi ambianţa juridică să facă diferenţa între CREAREA iniţială a unor bunuri prin infracţiune sau alte metode ilegale şi DOBÂNDIREA unor bunuri reale, deja create de alte persoane prin intermediul unei acţiuni infracţionale sau ilegale. În primul caz este vorba de acţiunea de formare a bunului, atunci când ele provin prin intermediul infracţiunii, să zicem crearea şi vânzarea drogurilor, crearea ilegala şi comercializarea armelor, banii proveniţi de la activitatea ilegală, inclusiv a prostituatelor etc. În al doilea, este vorba de caracterul legal al provenienţei bunurilor, însă infracţiunea este un mijloc de aparenţă la infractor a bunurilor altor persoane.

Încă o axiomă, atâta timp cât bunurile sunt în circuit economic oficial, cât se află pe conturile bancare, pe conturile întreprinderii, ele au o formă legală, or spălarea banilor şi înseamnă a transforma, din umbră în vizibil, din ilegal în aparent legal, inclusiv luarea în cont sau introducerea iniţială, in circuitul civil.

Prin urmare, din punct de vedere juridic, este absurdă si neclară învinuirea lui Chiril Lucinschi, difuzată de procuratură, precum că, potrivit probelor, fostul deputat… având scopul dobândirii mijloacelor băneşti, sustrase prin fraudă din sistemul bancar al R. Moldova, împreună cu persoane interpuse, ar fi comis spălare de bani, or dacă şi ar fi fost demonstrat acest scop dincolo de orice dubiu, pretinsa faptă, maximum putea fi calificată potrivit alin (2) art. 199 Cod penal, care este o infracţiune mult mai uşoară, ne fiind pasibile de aplicare careva măsuri speciale de investigaţii, precum nici măsura preventivă în formă de arest.