Valeriu Pasat – scrisoare deschisă adresată președintelui Maia Sandu: „Să păstrăm istoria, patrimoniul național și cultural!”

Academicianul Valeriu Pasat, fost ministru al Apărării, a adresat o scrisoare deschisă președintelui Maia Sandu, în care vorbește despre starea îngrijorătoare a numeroase monumente istorice și solicită acțiuni pentru păstrarea patrimoniului național cultural și arhitectural.

Vedeți scrisoarea integrală publicată pe Facebook: 

“Scrisoare deschisă adresată Excelenței Sale Doamnei Maia SANDU, Președinte al Republicii Moldova: “Să păstrăm istoria, patrimoniul național și cultural!”

Stimată Doamnă Președinte,

Motivul care ne-a determinat să recurgem la prezentul demers îl constituie starea îngrijorătoare în care se află numeroase monumente istorice din Republica Moldova, precum și ambiguitățile de ordin legislativ și practic care continuă să planeze asupra patrimoniului nostru cultural și arhitectural, indiferent dacă acesta a fost edificat în perioada sovietică sau după proclamarea Independenței de Stat.

Un astfel de demers nu înseamnă o apărare necritică a trecutului și nici o încercare de reabilitare a unor regimuri politice care au produs suferințe și nedreptăți. Dimpotrivă, el exprimă necesitatea unei raportări mature și responsabile la istorie, în întreaga sa complexitate. Memoria istorică a unei societăți nu poate fi construită prin selecție arbitrară, prin eliminarea elementelor incomode sau prin substituirea cercetării științifice cu judecăți conjuncturale. Monumentele, clădirile istorice și spațiile memoriale reprezintă mărturii ale unor epoci diferite, cu realizările, contradicțiile și tragediile lor. Ele nu există pentru a glorifica trecutul, ci pentru a-l face inteligibil generațiilor actuale și viitoare.

O societate care își distruge propriile repere materiale ale memoriei riscă să-și piardă capacitatea de a înțelege procesele istorice care au modelat-o. Patrimoniul cultural și arhitectural, indiferent de perioada în care a fost creat, constituie o sursă de cunoaștere, reflecție și dialog între generații. De aceea, conservarea lui trebuie să depășească disputele ideologice și interesele de moment, devenind o prioritate a politicilor publice. Numai astfel Republica Moldova își poate păstra continuitatea istorică și poate transmite generațiilor viitoare o memorie autentică, nefragmentată și nealterată de conjuncturi politice trecătoare.

În acest sens, protejarea patrimoniului istoric nu reprezintă doar o obligație legală sau culturală, ci și un act de responsabilitate față de propria identitate. Fie că este vorba despre monumente legate de afirmarea conștiinței naționale, despre edificii reprezentative ale modernizării țării ori despre obiective create în perioada sovietică, toate acestea alcătuiesc împreună țesătura complexă a trecutului nostru. O memorie istorică sănătoasă nu se întemeiază pe uitare, demolare sau excludere, ci pe înțelegere, contextualizare și asumare. Doar păstrând patrimoniul în diversitatea sa și explicându-l prin prisma adevărului istoric, putem evita repetarea greșelilor trecutului și consolida o cultură democratică bazată pe respectul pentru istorie, identitate și demnitate națională.

Experiența istorică a tuturor națiunilor demonstrează că patrimoniul cultural reprezintă unul dintre fundamentele existenței și identității unui stat. Prin monumentele sale, prin edificiile sale reprezentative și prin memoria pe care acestea o conservă, o societate își definește continuitatea istorică, își afirmă valorile și își ocupă locul în patrimoniul cultural universal.

Este un fapt incontestabil că politica promovată de Partidul Comunist al Moldovei în perioada sovietică a urmărit modelarea unei culturi „noi”, de tip sovietic, menită să reflecte și să perpetueze în conștiința colectivă ideologia luptei de clasă, cultul muncii socialiste și imaginea unei societăți aflate pe drumul „viitorului luminos”. În acest context, o parte semnificativă a patrimoniului istoric și spiritual al populației a fost marginalizată sau distrusă.

În calitate de istoric și cercetător științific, am constatat, în urma studierii documentelor originale de arhivă, că până la sfârșitul anilor ’70 aproximativ jumătate dintre bisericile care funcționaseră pe teritoriul Basarabiei interbelice fuseseră distruse în mod deliberat. În ansamblu, în pofida unor măsuri legislative adoptate în anii 1966 și 1977 pentru protejarea monumentelor de istorie și cultură, perioada 1940–1991 s-a soldat cu pierderea definitivă a cel puțin 350 de monumente istorice și culturale, în timp ce aproximativ 80% dintre clădirile-monument din RSS Moldovenească ajunseseră într-o stare avansată de degradare.

Fără a diminua gravitatea consecințelor acestei politici, suntem obligați să constatăm că și în perioada de după proclamarea Independenței Republicii Moldova au apărut fenomene care pun în pericol patrimoniul național. În dorința legitimă de a depăși moștenirea regimului sovietic, s-a ajuns adesea la ignorarea sau chiar la compromiterea unor obiective culturale și arhitecturale care, indiferent de contextul în care au fost create, fac parte din istoria țării și din memoria colectivă a societății. În consecință, o parte importantă a patrimoniului edificat înainte de 27 august 1991 riscă să fie pierdută definitiv.

După proclamarea Independenței, protejarea monumentelor istorice a fost reglementată prin Legea nr. 1530-XII din 22 iunie 1993 privind ocrotirea monumentelor și prin Registrul monumentelor Republicii Moldova, care constituie principalele instrumente juridice de conservare a patrimoniului cultural și natural al statului. Ulterior, prin modificările legislative adoptate în noiembrie 2021, au fost eliminate o serie de neclarități existente în cadrul normativ și au fost definite mai riguros noțiuni precum „intervenție”, „demolare”, „degradare”, „mutilare” sau „regenerare a mediului istorico-arhitectural”.

Totodată, noua redacție a legii a consolidat regimul de protecție a monumentelor, interzicând orice intervenție neautorizată atât asupra obiectivelor incluse în Registrul monumentelor Republicii Moldova, cât și asupra zonelor lor de protecție. Cu toate acestea, realitatea demonstrează că existența unui cadru legislativ modern nu este suficientă în lipsa unei aplicări consecvente și eficiente a prevederilor sale.

Păstrarea și propagarea memoriei istorice autentice reprezintă un pilon de bază a identității naționale. În anul 2014, de la tribuna Academiei de Științe a Moldovei, evocând curajul excepțional al celor 66 de semnatari ai Scrisorii deschise adresate la 17 septembrie 1988 Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldovenești privind necesitatea studierii istoriei și a limbii române, între care se numărau Irina Condrea, Constantin Tănase, Emil Loteanu, Vasile Bahnaru, Vlad Pohilă, Andrei Strâmbeanu și alți reprezentanți de seamă ai intelectualității basarabene, am pledat pentru recunoașterea oficială a meritelor și a riscurilor pe care aceștia și le-au asumat într-o perioadă în care asemenea gesturi de curaj civic puteau atrage consecințe grave.

Considerăm și astăzi, că omagierea celor 66 de semnatari nu ar trebui să se limiteze la placa memorială amplasată pe fațada clădirii Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova, de pe strada 31 August 1989. Ar fi firesc ca statul să identifice forme suplimentare de recunoaștere a contribuției lor, inclusiv prin acordarea unor distincții speciale. O asemenea decizie ar reprezenta nu doar un act de dreptate istorică, ci și o expresie a recunoștinței față de oameni care, într-un context politic ostil, au avut curajul să apere adevărul istoric, limba română și valorile democratice.

Cinstirea celor 66 de semnatari, chiar și post-mortem în cazul multora dintre ei, ar însemna recunoașterea unui exemplu de responsabilitate civică și demnitate națională. Riscându-și poziția profesională, viitorul și, în anumite cazuri, chiar libertatea personală, aceștia au contribuit în mod decisiv la procesele de renaștere națională și democratizare care aveau să marcheze sfârșitul regimului sovietic și începutul afirmării identității naționale în Republica Moldova. Prin gestul lor, semnatarii Scrisorii din 17 septembrie 1988 și-au înscris numele printre promotorii schimbărilor istorice care au făcut posibil drumul către independență și libertate.

De la aceiași tribună a Academiei de Științe a Moldovei am evocat și necesitatea reevaluării aportului cultural al unor personalități remarcabile ale istoriei noastre recente, pe nedrept marginalizate sau uitate. Un exemplu elocvent este academicianul Artiom Lazarev. Format în spiritul ideologiei sovietice și promotor al tezelor moldovenismului oficial, inclusiv al unor concepții aflate în contradicție cu perspectiva identității românești, Artiom Lazarev nu poate fi asociat curentului național care avea să se afirme la sfârșitul anilor ’80. Cu toate acestea, o evaluare obiectivă a activității sale obligă la recunoașterea unei realități esențiale: în condițiile unei politici de rusificare tot mai accentuate și ale presiunii permanente exercitate asupra culturii autohtone, Lazarev a contribuit semnificativ la conservarea și dezvoltarea unor elemente fundamentale ale patrimoniului cultural și spiritual național.

În funcțiile publice pe care le-a deținut, el a sprijinit instituții, simboluri și personalități care au menținut vie memoria culturală românească într-o perioadă în care aceasta era supusă unor multiple restricții ideologice. Lui i se datorează readucerea la Chișinău a statuii lui Ștefan cel Mare, transferată de autoritățile sovietice la Craiova și aflată în pericol de a fi distrusă. Tot el a contribuit la dezvoltarea rețelei de instituții de învățământ și cultură, inaugurând la Bălți Universitatea „Alecu Russo” și Teatrul Dramatic Moldovenesc „Vasile Alecsandri”, iar la Chișinău Institutul Pedagogic „Ion Creangă”, Conservatorul de Stat „Gavriil Muzicescu” și Școala-internat de muzică „Ciprian Porumbescu”. În anul 1957, în calitate de ministru al culturii, a inițiat crearea Aleii Clasicilor din Chișinău, un veritabil panteon al culturii române din Basarabia, care a devenit în timp unul dintre cele mai importante simboluri identitare ale Republicii Moldova.

Merită subliniat faptul că aceste realizări au fost posibile într-o epocă în care politica oficială urmărea integrarea tot mai profundă a republicilor unionale în spațiul cultural sovietic și diminuarea particularităților identitare locale. Din această perspectivă, activitatea lui Artiom Lazarev relevă existența unor contradicții între opțiunile sale ideologice și contribuția sa practică la conservarea patrimoniului cultural național. Istoria oferă numeroase exemple de personalități ale căror convingeri politice nu coincid în totalitate cu moștenirea lor culturală, iar cazul lui Lazarev se înscrie în această categorie.

Semnificativ este și faptul că, după proclamarea independenței Republicii Moldova, Artiom Lazarev s-a pronunțat împotriva unor proiecte pe care le considera de natură să afecteze coeziunea și caracterul unitar al statului. În calitate de deputat în Parlamentul Republicii Moldova, el a criticat acordarea unor prerogative politice extinse autonomiei găgăuze, exprimându-și temerea că instituționalizarea unor mecanisme de autonomie cu pronunțat caracter politic ar putea genera, pe termen lung, riscuri pentru integritatea și funcționalitatea statului. Indiferent de pozițiile divergente pe care le-a avut în alte chestiuni identitare, această atitudine demonstrează că preocuparea sa pentru consolidarea statalității Republicii Moldova a rămas constantă.

Prin urmare, memoria lui Artiom Lazarev nu poate fi redusă la etichete ideologice simplificatoare. O analiză echilibrată trebuie să recunoască atât limitele și contradicțiile concepțiilor sale politice, cât și contribuția incontestabilă pe care a avut-o la păstrarea și dezvoltarea unor repere culturale și instituționale, fără de care patrimoniul național al Republicii Moldova ar fi fost considerabil mai sărac.

În aceeași ordine de idei, este relevant cazul lui Alexandru Diordița. În decembrie 1996, printr-o Hotărâre a Guvernului Republicii Moldova, s-a decis eternizarea memoriei fostului președinte al Sovietului de Miniștri al RSS Moldovenești în perioada 1958–1970, inclusiv prin instalarea unei plăci comemorative cu basorelief pe clădirea din strada 31 August 1989, nr. 141, precum și pe fațada fostei clădiri a Guvernului din strada Alexei Mateevici, nr. 87. Cu toate acestea, inițiativa a fost întâmpinată de anumite cercuri cu acuzații potrivit cărora ar reprezenta o „încercare de reabilitare a trecutului totalitar comunist” și a unui regim considerat incompatibil cu valorile identității noastre naționale.

O asemenea interpretare reflectă însă tendința, frecvent întâlnită în spațiul public post-sovietic, de a substitui analiza istorică prin judecăți ideologice simplificatoare. Condamnarea legitimă a regimului comunist nu poate servi drept argument pentru ignorarea sau eliminarea din memoria colectivă a unor personalități care, în limitele și constrângerile epocii în care au activat, au avut contribuții importante la dezvoltarea economică, socială și instituțională a republicii. Istoria nu poate fi redusă la o împărțire rigidă între „eroi” și „vinovați”, după cum nici memoria publică nu trebuie construită exclusiv pe criterii ideologice.

În cazul lui Alexandru Diordița, discuția ar trebui purtată pornind de la faptele și realizările sale concrete. În perioada în care a condus Guvernul RSS Moldovenești, republica a cunoscut un amplu proces de industrializare, urbanizare și dezvoltare a infrastructurii. Numeroase întreprinderi industriale, instituții sociale, obiective culturale și proiecte de modernizare au fost realizate în acei ani, contribuind la transformarea economică și administrativă a republicii. Aceste realități nu anulează caracterul autoritar al sistemului sovietic, însă nici nu pot fi ignorate atunci când este evaluată activitatea unei persoane care a ocupat funcții de răspundere în cadrul acelui sistem.

Mai mult decât atât, reacțiile ostile față de inițiativa de comemorare a lui Alexandru Diordița demonstrează existența unei dificultăți persistente de a distinge între condamnarea unui regim politic și aprecierea obiectivă a unor personalități istorice. O societate matură este capabilă să condamne crimele și abuzurile unui sistem fără a șterge din memorie oamenii care au contribuit, în diferite moduri, la edificarea instituțiilor, infrastructurii și patrimoniului său material.

În mod simbolic, confuzia și lipsa de rigoare care au însoțit aprecierea activității lui Alexandru Diordița se regăsesc chiar pe unul dintre basoreliefurile dedicate memoriei sale. Acolo, el este prezentat drept „Prim-ministru al Republicii Moldova”, deși această funcție nu exista în perioada exercitării mandatului său. Diordița a fost președinte al Sovietului de Miniștri al RSS Moldovenești, o funcție specifică organizării instituționale sovietice. Departe de a fi un simplu detaliu tehnic, această eroare ilustrează superficialitatea cu care sunt tratate uneori memoria istorică și personalitățile trecutului. În locul unei evaluări echilibrate și documentate, predomină adesea clișeele ideologice, aproximările și lipsa de interes pentru adevărul istoric.

Or, protejarea patrimoniului memorial presupune nu doar conservarea monumentelor și a plăcilor comemorative, ci și respectul față de exactitatea faptelor istorice și față de complexitatea personalităților care au marcat evoluția Republicii Moldova. Numai printr-o asemenea abordare memoria colectivă poate deveni un instrument de cunoaștere și reflecție, nu un câmp de confruntare a prejudecăților politice ale prezentului.

Vorbind despre păstrarea patrimoniului cultural este firesc să ne întrebăm în ce măsură sunt protejate și valorificate monumentele care, prin însăși menirea lor, ar trebui să contribuie la păstrarea și consolidarea memoriei istorice și a identității naționale. Dacă anumite obiective sunt contestate pentru asocierea lor cu perioada sovietică, atunci este legitim să examinăm cu aceeași exigență modul în care statul îngrijește monumentele și locurile de memorie legate de marile repere ale istoriei și culturii românești din Republica Moldova.

Situația este, din păcate, departe de a fi încurajatoare. Clădirea fostului Gimnaziu nr. 3 pentru băieți din Chișinău, actualul sediu al Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice, reprezintă unul dintre cele mai importante locuri ale memoriei naționale. Aici și-a desfășurat activitatea Sfatul Țării și tot aici, la 27 martie/9 aprilie 1918, a fost votată Unirea Basarabiei cu România. Deși edificiul este clasat drept monument de importanță națională, promisiunile făcute în anul 2017 privind restaurarea și valorificarea sa au rămas, până astăzi, fără rezultat.

O situație similară poate fi observată în cazul casei în care a locuit sculptorul Alexandru Plămădeală, autorul monumentului lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Deși protejată oficial de stat și inclusă în categoria monumentelor de importanță națională, clădirea se află într-o stare avansată de degradare, oferind imaginea unui patrimoniu abandonat tocmai de instituțiile care ar trebui să-l protejeze.

Aceeași concluzie se desprinde și din starea „Scuarului Consiliului Europei” din Chișinău. Inaugurat pentru a marca apartenența Republicii Moldova la spațiul european al democrației, drepturilor omului și statului de drept, acest loc simbolic nu beneficiază nici măcar de un nivel minim de întreținere. Aspectul său actual contrastează evident cu semnificația instituției pe care pretinde că o reprezintă.

La rândul său, cazul fostului cinematograf „Gaudeamus” demonstrează cum interesele comerciale prevalează adesea asupra interesului public și cultural. După ce a fost una dintre cele mai importante săli de cinema din Republica Moldova, găzduind festivaluri și evenimente culturale de anvergură, edificiul a fost demolat pentru a face loc unor proiecte imobiliare. Astăzi, spațiul respectiv a devenit un simbol al incapacității autorităților de a proteja patrimoniul urban și cultural al capitalei.

Aceeași lipsă de exigență poate fi observată și în cazul unor monumente ridicate după proclamarea independenței. Dacă bustul lui Mihai Eminescu de pe Aleea Clasicilor reprezintă una dintre cele mai reușite creații monumentale dedicate poetului, alte opere realizate ulterior ridică semne de întrebare atât din punct de vedere artistic, cât și urbanistic. Această situație demonstrează că problema nu ține doar de conservarea patrimoniului existent, ci și de calitatea și viziunea cu care sunt create noile monumente.

Cel mai grăitor exemplu rămâne însă monumentul victimelor deportărilor regimului comunist din fața Gării Feroviare din Chișinău. Ridicat pentru a păstra vie memoria uneia dintre cele mai tragice pagini din istoria Basarabiei, monumentul este înconjurat de un comerț stradal haotic și de un peisaj urban dezordonat care îi diminuează dramatic impactul simbolic. În loc să inspire reculegere și reflecție, spațiul din jurul său transmite impresia de improvizație și neglijență. Astfel, nu doar monumentul în sine, ci și memoria victimelor pe care acesta le reprezintă ajung să fie lipsite de respectul cuvenit.

Toate aceste exemple demonstrează că principala problemă a Republicii Moldova nu este existența unor monumente asociate diferitelor epoci istorice, ci absența unei politici coerente, consecvente și profesioniste de protejare, restaurare și valorificare a patrimoniului cultural. Fără o asemenea politică, memoria colectivă riscă să devină victima degradării, a indiferenței administrative și a intereselor conjuncturale, indiferent de perioada istorică pe care monumentele o evocă.

Stimată Doamnă Președinte al Republicii Moldova,

Cunoscutul om politic și lider al opoziției democratice din România postcomunistă, Corneliu Coposu (1914–1995), obișnuia să avertizeze că „cine uită trecutul este condamnat să-l repete”.

Pentru a evita o asemenea perspectivă, se impun acțiuni ferme și consecvente în domeniul protejării și valorificării monumentelor istorice din Republica Moldova. Patrimoniul cultural și arhitectural moștenit din diferite epoci istorice, inclusiv din perioada sovietică, nu trebuie privit exclusiv prin prisma contextului politic în care a fost creat. Dincolo de semnificațiile ideologice ale vremii, el reprezintă o parte a memoriei noastre colective și constituie o resursă culturală, educațională și identitară de neînlocuit.

Așa cum subliniază numeroși specialiști în domeniu, conservarea patrimoniului construit nu înseamnă glorificarea trecutului, ci asumarea lui responsabilă. Monumentele, clădirile istorice și locurile memoriei trebuie protejate, restaurate și întreținute corespunzător, indiferent de perioada în care au fost edificate, pentru a putea fi transmise generațiilor prezente și viitoare în forma lor autentică. Numai astfel ele își pot îndeplini menirea de documente vii ale istoriei și de repere ale identității noastre culturale.

Păstrarea patrimoniului istoric nu reprezintă doar o obligație morală față de înaintași, ci și o investiție în educația civică, în cultura și în viitorul societății noastre. Modul în care o națiune își respectă și își protejează memoria spune, în ultimă instanță, foarte mult despre maturitatea sa democratică și despre capacitatea de a-și construi viitorul fără a-și renega trecutul.

Cu respect,

Valeriu Pasat, Academician al Academiei de Științe a Moldovei”.