Curtea Constituțională a declarat inadmisibile câteva sesizări privind îmbogățirea ilicită

Curtea Constituțională a pronunțat o decizie de inadmisibilitate referitoare la câteva sesizări care aveau ca obiect articolul 3302 din Codul penal. Articolul menționat stabilește răspunderea penală pentru îmbogățirea ilicită. Despre aceasta a anunțat Domnica Manole, președintele Curții, într-un briefing de presă, informează OFICIAL.  

Potrivit spuselor sale, în procesul examinării sesizărilor, Curtea le-a solicitat Comisiei de la Veneția și Biroului OSCE pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului o opinie amicus curiae privind infracțiunea de îmbogățire ilicită. La 24 octombrie 2022, cele două organizații au adoptat o opinie amicus curiae pentru Curtea Constituțională a Republicii Moldova privind infracțiunea de îmbogățire ilicită.

În analiza sa, Curtea a constatat că, la 6 iulie 2007, Parlamentul a adoptat Legea nr. 158 privind ratificarea Convenției Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției angajându-se, inter alia, să adopte măsuri eficiente de prevenire și combatere a corupției. Articolul 20 din această Convenție prevede că, sub rezerva Constituției și a principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, fiecare stat parte trebuie să ia în considerare adoptarea de măsuri legislative și de alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune îmbogățirii ilicite.

Articolul 330² din Codul penal implementează angajamentele statului care decurg din articolul 20 din Convenția împotriva corupției și sancționează deținerea de către agenții publici a bunurilor a căror valoare depășește substanțial mijloacele dobândite licit.

Referitor la argumentele privind calitatea normei penale contestate: 

Autorii sesizărilor nu au prezentat o jurisprudență inconsecventă a instanțelor judecătorești și nu au argumentat de ce înțelesul textului care incriminează îmbogățirea ilicită nu ar putea fi aflat prin aplicarea simplă a regulilor de interpretare lingvistică. Așa cum au reținut Comisia de la Veneția și Biroului OSCE pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului în opinia lor amicus curiae,  „elementele cheie ale infracțiunii îmbogățire ilicită […] nu par a fi lipsite de claritate”.

Curtea nu a putut reține nici argumentele potrivit cărora o acuzație de îmbogățire ilicită ar fi condiționată de constatarea unei alte infracțiuni generatoare de venit. Curtea a notat că sensul și modul de aplicare a instituției îmbogățirii ilicite a fost explicat în actele Organizației Națiunilor Unite care însoțesc Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției. Actele în discuție explică faptul că infracțiunea de îmbogățire ilicită soluționează dificultatea organelor de anchetă de a proba că un funcționar public a solicitat sau a acceptat o mită în cazurile în care averea sa este disproporționată față de veniturile legale.

Infracțiunea de îmbogățire ilicită poate constitui un instrument puternic pentru urmărirea penală a funcționarilor corupți, pentru că nu pretinde dovedirea faptului că tranzacția de corupție a avut loc. În schimb, le permite tribunalelor să tragă concluzii din faptul că un funcționar are în posesie averi inexplicabile, care nu puteau fi obținute din surse legale. Nici acuzarea, nici instanța de judecată nu sunt obligate să stabilească sursa din care provin bunurile și să constate comiterea unei infracțiuni anterioare. Trebuie avut în vedere și faptul că scopul prevederilor privind îmbogățirea ilicită constă în evitarea impunității în situațiile în care organele de anchetă au efectuat o investigație minuțioasă în privința originii averii nejustificate, dar nu au putut identifica o infracțiune anterioară.

Referitor la argumentele privind prezumția nevinovăției:

Curtea a subliniat că a examinat în trecut dispozițiile care incriminează îmbogățirea ilicită prin prisma dreptului la respectarea prezumției nevinovăției și nu a constatat o încălcare în acest sens. De asemenea, Curtea a reținut că articolul 330² din Codul penal nu prevede în mod explicit nicio obligație în sarcina persoanei vizate de a prezenta vreo probă, nici textul său nu stabilește în mod expres un mecanism de inversare a sarcinii probării. Această prevedere impune probarea deținerii unor bunuri a căror valoare depășește substanțial mijloacele dobândite și dovada că ele nu puteau fi obținute în mod legal. Prin urmare, nu este exclusă posibilitatea inculpatului de a prezinta probe care să răstoarne acuzațiile privind originea ilicită a bunurilor.Referitor la argumentele privind dreptul de a nu fi pedepsit de două ori:

Curtea a reținut că problema respectării acestui drept în contextul infracțiunii de îmbogățire ilicită presupune o analiză de la caz la caz. Această analiză nu poate fi efectuată de Curtea Constituțională, care examinează doar cazuri abstracte. Ține de instanțele de drept comun să asigure neîncălcarea acestui drept.Cu privire la argumentele privind principiul ultima ratio:

Curtea a notat că nu poate efectua un control de constituționalitate în privința unei infracțiuni atunci când se susține existența unor metode alternative de intervenție. Curtea nu se află în poziția de a elabora studii empirice în privința necesității incriminării unor fapte. Pot exista opinii diferite sub aspect criminologic, însă nu ține de rolul Curții să o favorizeze pe una dintre ele în detrimentul celorlalte. Politica penală a statului reprezintă o chestiune rezervată Parlamentului. În acest sens, Parlamentul se bucură de o marjă discreționară la elaborarea politicii penale naționale, în particular atunci când decide dacă o conduită trebuie incriminată sau dacă unele fapte trebuie sancționate penal.

Curtea a decis că ea nu poate lua locul Parlamentului, iar sarcina ei se rezumă, odată sesizată, să verifice caracterul proporțional al limitelor pedepsei prin raportare la un drept fundamental. Totuși, acest fapt nu i-a fost solicitat în prezenta cauză.

În consecință, Curtea a declarat inadmisibile sesizările nr. 50g, 55g, 84g, 104g și 123g din 2022 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 330² din Codul penal.