Secretele celor mai bine păzite locuri din România secolului XX. De ce nimeni nu avea voie să se apropie de ele

Zonele de frontieră cu Iugoslavia şi minele de uraniu s-au numărat printre cele mai bine păzite teritorii din România comunistă. Măsuri stricte au fost luate pentru a-i împiedica pe români să se apropie de cele mai bine păzite locuri din România primelor decenii de comunism.

Iată povestea câtorva dintre locurile interzise:

Insula Şerpilor – locul strategic din Marea Neagră ocolit de marinari

După Al Doilea Război Mondial, Insula Şerpilor, o întindere de uscat de 17 hectare din Marea Neagră a devenit mai neprimitoare ca oricând pentru români. Aflat la circa 45 de kilometri de ţărmurile României şi Ucrainei, târâmul legendar „de la gurile Dunării”, după cum era menţionat în lucrările autorilor antici, a aparţinut României până la sfârşitul celui De-al Doilea Război Mondial. Aici funcţiona o bază militară românească, devenită în timpul războiului ţinta numeroaselor bombardamente sovietice. În cele din urmă, în august 1944 insula a fost ocupată de sovietici, care au înfiinţat aici o unitate de supraveghere maritimă şi aeriană, prevăzută cu antene radar. Din 1948, Insula Şerpilor a a fost cedată Uniunii Sovietice, potrivit unui protocol secret între reprezentanţii celor două state. La scurt timp, ea a fost transformată într-un complex militar, unde au fost amplasate radare de mare putere şi cu o rază mare de acţiune, apoi staţii de bruiaj şi de ascultare a convorbirilor. Sovieticii au instalat cabluri telefonice subacvatice care făceau legătura insulei cu Odessa şi au amenajat locuri de acostare pentru nave. Niciunui marinar nu îi era permis să se apropie de insula bine păzită din largul Mării Negre. După 1990, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, insula nu a mai revenit României, ci a intrat în componenţa raionului Chilia al regiunii Odessa din Ucraina.

Minele de uraniu – sub comanda sovieticilor

Cele mai bine păzite exploatări miniere din România primului deceniu de comunism au fost cele de uraniu. Minele funcţionau în zone complet inaccesibile persoanelor neautorizate, în inima munţilor, erau conduse şi supravegheate de sovietici, iar producţia lor era sigilată şi transportată în secret în Uniunea Sovietică. Primele mine de uraniu din România au fost deschise la începutul anilor ’50 în Munţii Bihorului, o dată cu înfiinţarea Societăţii româno-sovietice „Sovrom Kvartit“. În acei ani, în exploatările din Băiţa Plai şi Avram Iancu au fost trimişi zeci de mii de oameni, cei mai mulţi deţinuţi politici. A urmat deschiderea  minelor de uraniu la Crucea, Brotuşana şi Grinţieş în Carpaţii Orientali, la Crucea – în Carpaţii Occidentali, la Ciudanoviţa – în Banat, întreprinderi miniere de uraniu la Oraviţa, o uzină de concentrare a uraniului la Feldioara. „Minele sunt păzite îndeaproape de soldaţi sovietici înarmaţi cu „balalaici” (termenul român pentru pistoalele mitralieră sovietice PPsh M41). Muncitorii locuiesc în apropierea satelor, în aşezări coordonate de trupe sovietice şi sunt ţinuţi izolaţi de zonele din împrejurimi. Acest proiect este angajat doar în minerit şi extracţia uraniului, nefiind alte facilităţi locale de procesare şi rafinare. Minereul este încărcat în camioane şi sigilat şi trimis, sub paza armată a sovieticilor, în URSS”, arăta un document al Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA), din 1954. Modul în care s-au derulat proiectele şi mortalitatea din minele de uraniu erau ţinute secrete, dar se cunoştea faptul că munca în aceste exploatări era extrem de periculoasă. Mai târziu, Ministerul de Interne a coordonat activitatea exploatărilor de uraniu.

Închisoarea tăcerii

Aflată în nordul ţării, aproape de frontiera cu Ucraina, fosta închisoare Sighet, temniţa elitelor României interbelice a fost în primii ani ai regimului comunist un loc aproape impenetrabil pentru serviciile secrete străine. „Un lagăr a fost înfiinţat în România pentru comuniştii deviaţionişti, Sighet, o închisoare specială în nordul României, la graniţa cu Cehoslovacia. Este una dintre cele mai bine păzite şi mai izolate închisori din România. Nimeni nu are informaţii rale despre ce se întâmplă dincolo de gardurile sale de sârmă ghimpată”, informa un raport al SUA, din 30 decembrie 1953. De la sfârşitul anilor ´40 la Sighet au fost aduşi peste 100 de demnitari români, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti şi preoţi, iar mulţi dintre ei şi-au găsit sfârşitul aici, fără ca data, împrejurările morţii şi locul unde au fost înmormântaţi să fie cunoscute românilor. Printre personalităţile care au sfârşit în celulele din locul aproape inaccesibil s-au numărat Iuliu Maniu, Sebastian Bornemisa, Radu Portocală, Constantin Argetoianu, Constantin I.C. Brătianu, George Brătianu, Dimitrie Burilleanu (fost guvernator al Băncii Naţionale) şi Aurel Vlad. După moartea lor, între anii 1950 şi 1955, nu s-au întocmit acte de deces, iar familiile lor nu au fost înştiinţate. În 1955, în urma graţierilor decise de regimul comunist, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi a admiterii României comuniste (RPR) în ONU, cei aproape 150 de deţinuţi politici rămaşi în Sighet au fost fie eliberaţi, fie trimişi în alte închisori.

Porturile maritime interzise

Porturile Constanţa şi Mangalia au fost militarizate de sovietici în primii ani de comunism, iar mii de români au fost siliţi să se mute în regiuni ca Moldova şi Bistriţa. Au fost construite reţele de buncăre, iar perimetrele  au fost înconjurate cu garduri de sârmă ghimpată şi puse sub paza trupelor sovietice. Cei care voiau să se apropie de cele două zone aveau nevoie de permise speciale şi treceau prin filtrele armatei. Autorităţile sovietice pregăteau la sfârşitul anilor ´40 construcţia în secret a unui canal pentru submarine la Mangalia, dar pentru a-şi ascunde planurile, localnicii au fost anunţaţi că în zona dintre portul şi Lacul Mangalia se va lucra la îmbunătăţirea alimentării cu apă a oraşului. În primii ani de comunism, sute de sovietici au ajuns la Mangalia şi Constanţa, pentru a fi lucra pe şantierele portuare. „De la construcţia unei baze militare sovietice pentru submarine la Mangalia, zona acesteia a fost complet evacuată. Potrivit localnicilor care au observat de la distanţă activitatăţile din port, facilităţile acestuia sunt acum suficient dezvoltate pentru a face faşă unui trafic permanent al vaselor de suprafaţă. Aceste vapoare, cu un tonaj mediu, rămân în port doar pe durata debarcării încărcăturii, plecând apoi prompt şi întorcându-se cu noi cargo-uri într-o perioadă de 8-10 zile. Submarinele au fost de asemenea raportate de surse de încredere, iar deplasarea lor a fost observată. Este menţionat că acestea rămân, de asemenea, în port doar pentru scurt timp. În general, traficul de la Mangalia nu este considerabil deoarece este exclusiv de natură militară”, arătau informatorii CIA, într-o notă din 1952.

Citeste mai mult: adev.ro/q6pc66.

Mihaela Rotari